Se pare că în ultimul timp singura mea inspirație este neliniștea mea sufletească. În ultimele postări vorbesc aproape despre același lucru... Speram că ceea ce am scris în rândurile de mai jos va dispărea ca o pulbere de praf în infinit. Dar nu a fost așa. Mi s-a părut că a dispărut, dar atunci când cedez, îmi ia din nou inima. De ce fac aceeași greșeală? De ce simt totul cu atâta intensitate încât îmi vine să țip, să strig, să scap? De ce oare nu pot fi și eu ca alții, nepăsători și atât de calmi? De multe ori mă las și eu învăluită de un calm atât de frumos, dar inima mea nu poate să-l păstreze pentru mult timp. Se răzvrătește prea des. E prea sensibilă. E prea atașată de cei dragi. E prea vurnerabilă... Deși tocmai ce trecusem peste obstacole, dau peste aceleași. Cu ce greșesc? Trec peste ele, cu greu, dar trec și totul devine atât de ușor. Dar bineînțeles că pe cealaltă parte a drumului plin de obstacole mă așteptă o surpriză. E viața.Cu alte obstacole întortocheate și grele. Când strigam de fericire , zâmbeam și râdeam , parcă cineva îmi pune mâna pe umăr. O mână rece, greoaie, dar în același timp plăcută. Mă trezesc din reveria mea optimistă și plină de speranțe și mă trezesc la realitate. Mâna mă împinge cu forță. Da, era viața. Mă obliga să-mi dovedesc mie și ei că pot mai mult. Am căzut din prima. Obstacolele mă depășeau cu mult. Sau așa mi se părea. Eram ca un pitic în Țara Uriașilor. Nu știam unde să calc ca să nu pier. Trebuie să mă mobilizez, să mă concentrez. să uit ceea ce a fost și să nu mă gândesc la ceea ce va fi. Acestea mă împiedică să înaintez. Îmi pun piedică în înaintare. Aud șoapte, atât de contradictorii. Să continui sau să renunț? Inima le cere pe amândouă. Oare de ce tot greșesc de trebuie mereu să fac același lucru? Din cauza ta, suflete! Ești prea schimbător. Hotărăște-te! Ești îndeajuns de puternic sau ești un inofensiv?! Nici tu nu știi, nici eu. pentru că ești ambele. Nu poți fi doar una dintre ele. De aceea mă faci să sufăr, să-mi pun atâtea întrebări, să fiu atât de confuză. Ești ciudat! Nici nu știu ce să mai cred despre tine. Când ești puternic și de neclintit, calm și răbdător, când transformi totul într-o mare dramă, ești neliniștit, frământat, trist. Îmi arăți atât de multe, încât ochii mei cedează ușor. Prea mult ! Mai lasă-mă și pe mine, fă și tu o pauză și anunță-mă când revii, mai normal și mai treaz la cap ! Nu mai fi așa, căci știi cine are de suferit de pe urma ta, nu? Bineînțeles...eu. But no more. Așa cum zic de fiecare dată și așa cum și fac sau măcar încerc, o să remediez situația. O să fiu nepăsătoare ?!. Oare merită să mai greșesc din nou, din nou și iar din nou? Nu, nu merită, dar asta e soarta mea, să tot repet acestea, e ceva de care se pare că nu pot să scap. Mă voi obișnui cu senzația, o să-mi devină familiară.
Omul simte cu inima, și inimii nu poți să-i faci nimic. Numai când universul meu se însingurează, când un tumult sufletesc ia naștere, când Bon Jovi cântă non-stop și când sufletul plânge cu lacrimi amare, atunci simt nevoie să mă refugiez. Să mă refugiez în scris, în gânduri și vise... Mă ajuți să scap de lacrimi, să încep să uit încetul cu încetul de starea mea din prezent și să mă gândesc la cu totul altceva. Nu-mi vine să cred că zic așa ceva, dar mulțumesc! pentru mine acest blog este mult mai util decât pare. El știe tot. Îmi deschid sufletul în fața acestor rânduri goale ce abia așteaptă să fie umplute.
Măcar tu mă liniștești. Nu știu cum reușești, așa sunt eu. Mă eliberez de resentimente, de acel cheag îmbibat cu melancolie. Evadez din realitatea asta crudă peste care trebuie să trecem zi de zi. Pentru asta, un ultim mulțumesc !
