Te adâncești într-o prăpastie, într-un gol de nedescris. Fiorii te cuprind constant; nu e frica de-a cădea, e doar senzația e libertate eternă. Timpul.. timpul nici măcar nu mai contează, căci destinația e aceeași. Cu toate astea, ți-ai fi dorit să poți da timpul înapoi și să nu aluneci. Dar odată ce-ai întors clepsidra, nisipul din ea are un singur sens, o singură oprire.
E-ntuneric aici, iar senzația de libertate vine odată cu singurătatea. Doar un zâmbet nu-ți poate-ascunde identitatea, nu te poate face fericit. E doar o simplă modalitate prin care ascunzi demonul ce zace-năuntrul tău. E acolo, încătușat de lanțurile speranței, ars de lumina ce o lași uneori să pătrundă înăuntru. Ochii lui sunt ochii tăi. Nu-i mai ascunde după verdele pur ce-i aprinde, nu-i mai ascunde după sclipirea falsă. Ochii tăi sunt negrii de la ura pe care o porți - ție și celorlalți. Slăbiciunile-ți vibrează-n ei, iar ție îți e tot mai teamă să te descoperi. El e singurul ce te îmbrățișează pe interior, lăsându-ți urme adânci, sfâșiindu-ți inima. Se hrănește cu sentimentele tale, iar tu continui să-l lași. Ți-ai dori să scapi și să nu-ți mai simți sufletul captiv, de aceea ești acum, aici, căzând în întunericul ce-ți domină subconștientul. Libertatea nu e a ta, e a lui căci în ținutul ăsta, el e regele. Iar tu cazi, nu te poți opri, în zadar sperând. Iar el e încă acolo, și va fi mereu; te va doborî dintr-o lovitură, cum o face de fiecare dată. Dar asta te face mai puternic, prin el îți formezi propriul caracter, pentru că demonul ce zace-n tine.. de fapt, ești tu.
