-Auzi, cum e sa iti pierzi cel mai bun prieten?
-Nu stiu, eu am o harta si iti vad fiecare gand, nu te pot pierde.
-Stiu ca tu nu, dar asa in general, oare cum e?
-Pisica dupa ce isi pierde un pisoi, il cauta neincetat vreo 2
saptamani. E dureros, e cumplit, simti cum bucati din suflet sunt pe
jos, si ti le aspira cineva, le pune intr-un sac, cu indiferenta. Le
arunca. Tot ce ai mai tu de pret, sufletul, il arunca.
-Si nu e deloc eliberator sentimentul?
-Nu poti socoti ,,pierderea" un sentiment eliberator. Din contra, te
apasa si mai tare, ganduri te navalesc, simti numai disperare. Cred ca
nu sta in natura omului sa piarda. E o fiinta egoista ce vrea doar
castigul.
-De unde stii asta? De unde ai citit tu fiinta umana universala? E mai complexa decat o galaxie intreaga. Nu stii niciodata.
-Ba, da. Sunt om si stiu foarte bine ca aceasta complexitate e doar de
fatada. De fapt suntem niste fiinte brute, doar simtim putin, uitam si
trecem peste. Ca animalele. Uitam.
-Dar daca nu am uita? Am fii mereu tristi. Am simti fiecare moment. Sa
tii minte fiecare agonie si durere cu aceeasi intensitate ca in momentul
in care ai trait-o? Ar fii devastator. E o placere sa uiti.
-Si oamenii? Cand ii uiti? Nu vad in asta o placere.
-Nu ma refeream la uitarea unei persoane, ci a unui sentiment.
-Uitarea e totala. Oamenii sunt sentimente. Ei sunt niste declansatori. Sunt agonizanti. Te fac sa suferi.
-Te fac sa razi, te fac sa plangi.
-Te fac sa traiesti.
-Ai cele mai bune amintiri cu ei.
-Si atunci de ce ii uiti?
-Pentru ca ei sunt sentimente si eu uit sa simt uneori.
